Oleaca de cultura

Punk rock-ul este un gen de muzica rock de tip anti-establishment (împotriva autoritatii institutionalizate, împotriva conventiilor societatii) care a început la mijlocul anilor '70. Precedat de o varietate de muzica „protopunk” din anii '60 si începutul anilor '70 , punk rockul s-a dezvoltat între 1974 si 1977 în Statele Unite, Marea Britanie si Australia, unde trupe precum Ramones, Sex Pistols, sau The Clash au fost recunoscute drept avangardistele acestei miscari muzicale.
Trupele punk, evitând excesele percepute ale rockului „mainstream” din anii '70, au creat o muzica scurta, rapida si dura, cu instrumentatie minima si versuri de multe ori politice sau nihiliste. Subcultura punk, asociata muzicii, se caracterizeaza prin rebeliune juvenila, haine specifice, o varietate de ideologii anti-autoritariene si prin atitudine DIY („do it yourself”).
Punk rockul a devenit un fenomen major în Regatul Unit spre sfârsitul anilor '70; popularitatea în lume era însa limitata. De-a lungul anilor '80, forme de punk rock au aparut pe scene din întreaga lume, de multe ori refuzând succesul comercial si asocierea cu cultura mainstream. Pâna la sfârsitul secolului XX, mostenirea lasata de punk rock a dus la dezvoltarea miscarii rockului alternativ, si noi trupe de punk rock au popularizat acest gen, la câteva decade dupa prima lui înflorire.
Primul val de punk intentiona sa fie modern într-un mod agresiv, distantându-se de bombasticitatea si sentimentalismul rockului anilor '70. Conform bateristului de la Ramones, Tommy Ramone: „În forma lor initiala, multe lucruri din anii '60 erau inovatoare si antrenante. Din pacate, ce s-a întâmplat a fost ca cei care nici macar nu erau in stare sa tina o lumânare aprinsa pentru artisti precum Hendrix, au început sa improvizeze. S-a ajuns la solo-uri interminabile care nu duceau nicaieri. În 1973 deja îmi dadusem seama ca era nevoie de un rock 'n' roll în stare pura, sincer, fara vrajeala”. John Holmstrom, fondatorul fanzine-ului „Punk”, îsi aminteste ca „punk rockul trebuia sa apara deoarece scena rock devenise atât de domesticita încât muzica lui Billy Joel sau a lui Simon and Garfunkel era considerata rock and roll, cu toate ca pentru mine si ceilalti fani, rock and roll-ul însemna o muzica salbatica, avida de libertate si plina de rebeliune, imposibil de a fi domesticita”.
Conform descrierii criticului Robert Christgau, „A fost de asemenea o subcultura care a respins cu dispret idealismul politic si prosteala flower-power californiana a mitului hippie”. În schimb, Patti Smith a sugerat în documentarul „25 Years of Punk” ca hipiotii si punkistii erau uniti de aceeasi mentalitate anti-establishment. În orice caz, unele figuri majore ale miscarii punk au respins nu doar rockul mainstream si cultura asociata acestuia, ci si pe cei mai importanti predecesori: „Fara Elvis, Beatles sau Rolling Stones în 1977”, au declarat cei de la The Clash. Acel an (1977), când punkul a erupt la scala nationala în Marea Britanie, avea sa fie un „an zero” atât muzical, cât si cultural. Desi nostalgia a fost discreditata, multi au adoptat o atitudine nihilista, reprezentata de sloganul Sex Pistols „No Future” („Fara viitor”).
Trupele punk de multe ori rivalizeaza cu structurile si aranjamentele muzicale simple ale garage rock-ului anilor '60. Acest accent pus pe accesibilitate exemplifica estetica DIY a muzicii punk, în contrast cu ceea ce adeptii ei considera efectele muzicale si cerintele tehnologice ostentative a multora dintre trupele mainstream din anii '70. Un numar din 1976a fanzineului punk „Sideburns” a continut o imagine cu trei corzi, explicata „Aceasta este o coarda, aceasta este înca una, aceasta este a treia. Acum formati o trupa”.
Punkeri din Regatul Unit, circa 1986 instrumentatia punk tipica include una sau doua chitari electrice, un bas electric, un set de tobe plus partea vocala. În primii ani de punk rock, virtuozitatea muzicala era privita cu suspiciune. Conform lui John Holmstrom, punkul era „rock and roll facut de oameni nu foarte talentati ca muzicieni, dar care totusi simteau nevoie sa se exprime prin muzica”.
Vocalistii punk suna uneori nazal, si versurile sunt mai degraba strigate decât cântate în sens conventional. Solo-urile de chitara complicate sunt considerate inecesare, desi unele întreruperi de chitara sunt obisnuite. Partile de chitara au tendinta sa includa corzi puternice foarte distorsionate, desi unele trupe punk au fost influentate de surf rock si au un ton mai usor, mai sonor. Partile de chitara bas sunt de multe ori elementare, folosite pentru a mentine ritmul, desi unii basisti punk precum Mike Watt au pus accent pe o tehnica mai sofisticata a basului. Basistii folosesc deseori un plectru, datorita succesiunii foarte rapide a notelor, care face folosirea degetelor impractica. În general, tobele au un sunet greu si uscat, si necesita o instalare minima. Productia este economica, unele cântece fiind înregistrate acasa.
Cântecele punk au de regula între doua si doua minute si jumatate, desi unele dureaza mai putin de un minut. Majoritatea cântecelor timpurii mentineau forma rock 'n' roll traditionala de versuri-refren si semnatura de timp 4/4. Însa trupele punk din al doilea val, incluzându-le pe cele din subgenurile post-punk si hardcore punk, au cautat adesea sa rupa cu acel format. În stilul hardcore, maniera de a lovi tobele este mult mai rapida, versurilefiind pe jumatate strigate si chitarile agresive. În opinia criticului Steven Blush, „Sex Pistols era înca rock'n'roll... precum versiunea nebuna a lui Chuck Berry. Hardcore-ul însa s-a departat în mod radical de asta. Nu era rock de tip versuri-refren. A contrazis orice notiune privind scrierea textelor. Avea un format aparte”.
Versurile punk sunt caracterizate de franchete si îndeamna la confruntare, comentând deseori pe teme politice si sociale. Cântece care au stabilit trenduri, precum „Career Opportunities" de la The Clash sau „Right to Work” de la Chelsea au legatura cu somajul, plictiseala si alte realitati sumbre ale vietii urbane. Cântecele „God Save the Queen” si „Anarchy in the U.K.” de la Sex Pistols ridiculizeaza sistemul politic britanic. Exista si tendinta de a prezenta relatiile si sexul într-o maniera deloc romantica, precum în piesa „Love Comes in Spurts” de la The Voidoids. Conform fondatorului „Search and Destroy”, V. Vale, Punkul a fost o revolta culturala totala. A fost o confruntare dura cu partea întunecata a istoriei si a culturii, cu fantezia de dreapta, cu tabuurile sexuale, o confruntare nerealizata de nici o generatie anterioara într-un mod atât de profund. Cu Patti Smith ca pionier, Siouxsie Sioux, The Slits, Pauline Murray, Nina Hagen, Gaye Advert, Poly Styrene si alte vocaliste, compozitoare si instrumentaliste au introdus un nou tip de feminitate în muzica rock : „Au adoptat poza dura, putin feminina, a unor trupe de garaj din anii '60, mai degraba decât atitudinea calculata, de fata rea, a unor trupe precum The Runaways. Au mers mai departe de hainele de piele, pâna la accesoriile de «bondage» a celor de la Sioux sau androginia lui Smith. Au reusit sa articuleze o furie feminina care a depasit furia miscarilor feministe din anii '60”.
Look-ul clasic al muzicienilor punk masculini se rezuma la combinatia de tricou, geaca de motociclist si blugi, asociata „greaser”-ilor americani din anii '50, scenei „rockabilly” si rockerilor britanici din anii '60. În anii '80 tatuajele si piercingurile au devenit comune printre muzicienii si fanii punk.